Treceți la conținutul principal

Speranța vs. așteptarea - capete ale aceluiași continuum?



Deşi în literatură întâlnim o gamă largă de informaţii privind efectele aşteptărilor, nu este clar până la ce nivel putem asocia speranţele indivizilor cu aşteptarile lor. Până în momentul de faţă, nu ştim cu certitudine dacă aceste două constructe sunt separate(3). În literatură, "speranța" a fost adesea gândită ca o așteptare idealistă. Cu toate acestea, clasificarea speranței drept un tip de așteptare este problematică. Deși atât speranțele cât și așteptările sunt cogniții orientate spre viitor, așteptările sunt distincte în măsura în care acestea sunt evaluarea bazată pe probabilitate a celor mai multe dintre cele mai probabile rezultate, în timp ce speranțele reprezintă o evaluare a celor mai de dorit - dar nu neapărat cele mai probabile - rezultate(2).






Rolul factorilor cognitivi(adică așteptările) în învățare (de ex., Tolman & Honzik, 1931) și producerea unui comportament (Rotter, 1954) au fost mult timp recunoscute, dar impactul unor astfel de factori cognitivi asupra rezultatelor involuntare se află întru-un prag incipient de dezvoltare. Kirsch (1985) a fost probabil primul care a teoretizat explicit relațiile dintre ceea ce așteaptă indivizii și experiențele lor cu răspunsuri aparent automate. El a exprimat astfel de convingeri în ceea ce privește rezultatele involuntare, așteptările, și a presupus în mod explicit că așteptările sunt: ​​suficient de suficiente pentru a determina rezultate non volitive care nu sunt mediate de alte variabile psihologice; şi confirmarea de sine în timp aparent automat. Din acel moment, literatura a crescut pentru a sprijini rolul puternic al așteptărilor ca mecanism psihologic de producere a rezultatelor non volitive în trei domenii de cercetare: (1) efectele placebo (Montgomery & Kirsch, 1996, 1997, Price, Milling, Kirsch, Duff, Montgomery și Nicholls, 1999); (2) efectele propunerii hipnotice (Montgomery, Weltz, Seltz, & Bovbjerg, 2002; Schoenberger, Kirsch, Gearan, Montgomery, & Pastyrnak, 1997); şi (3) efectele agenților farmacologici (Kirsch & Rasadino, 1993, Lansky & Wilson, 1981, Montgomery & Bovbjerg 2000, Montgomery et al., 1998, Roscoe, Hickok, Morrow, 2000). Dovezile suplimentare au sugerat că așteptările influențează rapoartele de memorie, percepția durerii, răspunsurile la psihoterapie, excitația sexuală, răspunsurile astmatice și starea de spirit (Kirsch, 1999). În ciuda acestei creșteri a literaturii care studiază efectele puternice ale așteptărilor într-o varietate de contexte, se știu puține lucruri despre componentele construcției. În mod specific, nu se știe dacă speranțele indivizilor sunt asociate cu așteptările lor. Determinarea relațiilor dintre aceste două construcții este un prim pas necesar de făcut înainte de a explora contribuțiile relative ale speranțelor și așteptărilor la rezultatele non volitive. (3)

Distincția între speranța ca o așteptare sau ca o dorință devine deosebit de importantă atunci când se poate spune că o speranță este "realistă" şi în funcție de ce criterii. Există o dezbatere continuă despre importanța speranțelor "realiste" și a rolului profesioniștilor din domeniul sănătății în încurajarea speranțelor "realiste" (Simpson 2004, Beste 2005). Noțiunea de speranță "realistă" se referă la speranța ca şi aşteptare, în timp ce speranţa "nerealistă" ilustrează speranța ca şi dorință. Totuși, există o serie de aspecte care fac dificilă evaluarea naturii speranței în acest fel. În primul rând, oamenii pot avea opinii diferite despre faptul că ceea ce speră este "realist" sau nu. (Davison și colab., 1991). În al doilea rând, personalul medical nu are neapărat cunoștințe de specialitate cu privire la aşteptările pe care le are, daca sunt realiste sau nu. (Hatt 1998). În al treilea rând, personalul medical poate fi reticent în a informa pacienții in predicţiile lor folosind termeni ambiguu iar pacienții pot fi rezistenți la "auzirea" informațiilor care le sunt furnizate. (The et al 2000).

Speranţa vs aşteptarea şi starea de sănătate

Există o literatură considerabilă concentrată asupra  conceptului de speranță în raport cu experiența de boală și starea de sănătate (Morse & Doberneck 1995, Cutliffe 1997, Kylma & Vehvilainen-Julkunen 1997, Penrod & Morse 1997, Lohne 2001, Cutliffe & Herth 2002, Simpson 2004). Speranța a fost identificată fie ca fiind generalizată sau particularizată. Speranța generalizată poate fi văzută ca o stare care dă sens vieţii și protejează împotriva disperării. În contrast, speranța particularizată se referă la rezultate specifice, care sunt de multe ori legate de un anumit nivel de recuperare după o afecțiune (DuFault & Martoocchio 1985, Lohne 2001) (4).
Speranța este considerată a fi un fenomen uman universal care este esențial pentru a depăși experienţele dificile și a favoriza rezistența. În contextul asistenței medicale occidentale, speranța este privită ca fiind corelată pozitiv cu sănătatea și bunăstarea, iar puterea voinței și determinării sunt văzute ca având potențialul de a modifica experiența bolii. Cercetarea care examinează sănătatea și psihologia pozitivă a constatat că speranța, atunci când este în combinație cu expresia emoțională, este legată de incidente reduse de suferință emoțională  și de oboseală.  În ceea ce privește copingul, speranța poate permite pacienților și familiilor lor să suporte tratamente medicale riguroase și să se implice activ în reabilitare și recuperare(2).



Studii recente sugerează și rolul culturii în modelarea speranței și a aşteptărilor. De exemplu, Chang (1996) a constatat că așteptările generalizate de optimism și pesimism sunt diferite la americanii asiatici faţă de americanii caucazieni. Astfel, este posibil ca anumite măsuri ale așteptărilor și speranțelor(ca cele utilizate în Studiul lui Montgomery et al.) pot fi, de asemenea, afectate de diferențele culturale. Românii, de exemplu, s-au dovedit a fi diferiți de americanii caucazieni pe o varietate de variabile psihologice (adică, aspirație, bunăstare) care reflectă indicatorii specifici culturii (Frost & Frost, 2000). Aceste variabile pot fi corelate cu distincția speranței-așteptare pentru rezultatele non voliționale(1).

                Experiența anterioară poate juca, de asemenea, un rol în capacitatea indivizilor de a face diferenţa între speranțe şi așteptările de răspuns. Cercetările au indicat că experiența anterioară în contextul situațiilor specifice este un determinant puternic al așteptărilor în ambele experimente (Montgomery Et al., 1997) și setări clinice (Montgomery & Bovbjerg, 2000). (3)

                Speranțele de răspuns pentru rezultatele non voliționale pot fi dependente mai degrabă de trăsăturile individuale decât de factorii situaționali. Adică așteptările indivizilor și speranțele lor ar putea fi determinate de gradul de optimism sau pesimism al acestora. Este rezonabil să sugerăm că persoanele care sunt mai optimiste au aşteptări mai pozitive şi speranţe mai mari decât persoanele care tind să fie pesimiste, care se așteaptă la rezultate mai negative și au speranţe mai puţine(Snyder et al., 2001). În plus, indivizii care sunt supuși suprimării, definită ca o dorință conștientă de a suprima gândurile (Wegner & Zanakos, 1994), ar putea avea un scor mărit la elementele privind așteptarea pentru rezultate rele. Această ipoteză se bazează pe cercetări anterioare care sugerează că un stimulent duce la mai multe consecințe negative asupra persoanelor care tind să suprime(Wegner & Smart, 1997). (3)


                Cercetarea calitativă empirică privind boala și recuperarea nu distinge între conceptul de speranță ca şi dorinţă şi speranţă ca şi aşteptare. Indivizii pot avea atât așteptări, cât și speranţe, diferenţa dintre acestea având o valoare potenţială uriaşă în îmbunătățirea asistenței medicale, tehnicilor folosite în psihologia clinică şi practica viitoarelor investigații şi descoperiri.

Diferenţa dintre speranţe şi aşteptări este o problemă actuală şi este subiectul multor cercetări aflate în desfăşurare. Momentul în care aceste două concepte vor fi definite, atât psihologia cât şi medicina vor avea de câştigat. Atât timp cât un specialist nu poate, sau nu ştie să informeze într-o manieră obiectivă(şi care nu lasă loc de interpretări) pacientul cu privire la diagnosticul său, indiferent că vorbim de psihologi sau medici, pacientul riscă să cadă în extreme: există posibilitatea să-şi facă aşteptări prea mari şi care nu sunt justificate de starea de sănătate pe care o are periclitându-şi astfel singur vindecarea prin ignorarea gravităţii faptului, ori poate risca să dezvolte tipuri de compotamente dezadaptative care împreună cu boala înrăutăţesc considerabil sau chiar anulează procesul de vindecare.


Bibliografie orientativă

  1. Daniel David, Guy H. Montgomery, Rosana Stan,Terry DiLorenzo, Joel Erblich (2003). Discrimination between hopes and expectancies for nonvolitional outcomes: psychological phenomenon or artifact?. Personality and Individual Differences 36 (2004) 1945–1952
  2. Karen K. Leung BA (Hons), James L. Silvius MD, FRCPC,_ Nicholas Pimlott MD, CCFP, PhD, William Dalziel MD, FRCPC and Neil Drummond PhD. (2009). Why health expectations and hopes are different: the development of a conceptual model. Health Expectations, 12, pp.347–360
  3. Montgomery, G. H., David, D., DiLorenzo, T., & Erblich, J. (2003). Is hoping the same as expecting? Discrimination between hopes and response expectancies for nonvolitional outcomes. Personality and Individual Differences, 35, 399–409
  4. Rose Wiles, Cheryl Cott & Barbara E. Gibson (2008). Hope, expectations and recovery from illness: a narrative synthesis of qualitative research. Journal compilation 2008 Blackwell Publishing Ltd, 564-573

Comentarii

  1. M-am căsătorit cu dragul meu soț în ultimii 12 ani fără să rămân însărcinată, iar fibromul a fost problema. Am luat diferite medicamente prescrise, dar nu am putut să le vindec, dar soțul meu era atât de încrezător în mine și mă tot încuraja că într-o zi cineva mă va numi mamă. nu s-a odihnit căutând o soluție de la diferiți medici, tot ce au putut vedea a fost o intervenție chirurgicală și mi-a fost frică de asta, o prietenă din cabinetul meu mi-a prezentat doctorul DAWN ACUNA, ea a spus că Dawn acuna a ajutat-o ​​când avea tubul blocat și a ajutat-o ​​și ea. multe dintre prietenele ei să conceapă,
    I-am scris imediat pe Whatsapp, mi-a promis ca ma ajuta dupa ce i-am explicat totul, mi-a dat niste instructiuni care am facut totul perfect conform instructiunilor, la 3 saptamani dupa tot am fost la spital si doctorul mi-a confirmat sarcina in 1 saptamana dar chiar acum am copilul meu frumos.
    *Dacă vrei să tratezi infertilitatea.
    *Daca vrei sa ramai insarcinata rapid.
    *Dacă vrei să-ți întorci iubitul.
    *Dacă vrei o căsătorie pașnică.
    *Dacă doriți să tratați boala canceroasă.
    Și mulți alții îl contactează pe Dr dawn acuna pe Whatsapp:+2348032246310
    E-mail: dawnacuna314@gmail.com

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cancerul și viața sexuală

Se estimează că la nivel mondial, numărul supraviețuitorilor de cancer este de peste zece milioane și este în continuă creștere. Mulți dintre aceștia se vor confrunta cu modificări ale funcției sexuale în timpul fazei de tratament și / sau după vindecare. Intimitatea sexuală este o parte importantă a calității vieții iar cea mai frecventă modificare a funcției sexuale pentru supraviețuitorii de cancer include scăderea libidoului sau a interesului sexual, penetrare dureroasă (dispareunie) la femei sau disfuncție erectilă la bărbați. În ciuda acestor schimbări semnificative, există soluții care duc la reabilitarea vietii sexuale. Mulți factori pot fi asociați cu un risc crescut de apariție a diferențelor sexuale după tratamentul cancerului, cum ar fi zona și răspâ ndirea bolii, tratamentul recomandat și vârsta pacientului. Efectul tratamentului(adică, chimioterapie sau radioterapie) în funcționarea ovariană și erectilă, precum și simptomele psihologice subiacente ale depresi...

Copingul în cancerul de prostată

Conform Societății Americane de Cancer(2003) cancerul de prostată este acum principalul tip de cancer diagnosticat la bărbați și este a doua cauză principală a mortalității la bărbați. Mai mult, se preconizează că 1 din 10 bărbați va dezvolta cancer de prostată în timpul vieții sale, numărul fiind în creștere. Vestea bună este că șansele de supraviețuire sunt din ce în ce mai promițătoare. De exemplu, mai puțin de 20% dintre acești bărbați se preconizează că vor muri din cauza bolii iar 93% vor supraviețui cel puțin 5 ani post-diagnostic, fapt care arată cât este de importantă calitatea vieții pentru acest grup. Atât diagnosticul, cât și tratamentul cancerului de prostată sunt extrem de invazive, iar această boală generează depresie și anxietate pentru individul diagnosticat cu cancer de prostată dar și pentru familia lui. În plus, în urma tratamentului poate apărea incontinența și impotența. Din acest motiv, este necesară identificarea factorilor psihosociali care duc la îmbunătăți...

Istoria psiho-oncologiei

Începuturile psiho-oncologiei datează de la mijlocul anilor ‘70, când stigmatizarea care facea cuvântul „cancer” să nu fie discutabil a fost diminuată,    în sensul că diagnosticul începe să fie dezvăluit și sentimentele pacienților cu privire la boala lor încep a  fi explorate pentru prima dată. În orice caz, o a doua stigmă a contribuit la dezvoltarea târzie a interesului în dimensiunile psihologice ale cancerului: atitudinile negative atașate de bolile mintale și problemele psihologice, chiar și în contextul bolilor medicale. Este important să înțelegem aceste fundamente istorice pentru că acestea continuă să afecteze atitudinile și credințele contemporane despre cancer și comorbiditatea psihiatrică, precum și problemele psihosociale. În ultimul sfert al secolului trecut, psiho-oncologia a devenit o subspecialitate a oncologiei, cu propriul corp de cunoștințe care contribuie la îngrijirea pacientului. În noul mileniu, o bază semnificativă a literaturii, a...