Istoria psiho-oncologiei

Începuturile psiho-oncologiei datează de la mijlocul anilor ‘70, când stigmatizarea care facea cuvântul „cancer” să nu fie discutabil a fost diminuată,  în sensul că diagnosticul începe să fie dezvăluit și sentimentele pacienților cu privire la boala lor încep a fi explorate pentru prima dată. În orice caz, o a doua stigmă a contribuit la dezvoltarea târzie a interesului în dimensiunile psihologice ale cancerului: atitudinile negative atașate de bolile mintale și problemele psihologice, chiar și în contextul bolilor medicale. Este important să înțelegem aceste fundamente istorice pentru că acestea continuă să afecteze atitudinile și credințele contemporane despre cancer și comorbiditatea psihiatrică, precum și problemele psihosociale. În ultimul sfert al secolului trecut, psiho-oncologia a devenit o subspecialitate a oncologiei, cu propriul corp de cunoștințe care contribuie la îngrijirea pacientului.

În noul mileniu, o bază semnificativă a literaturii, a programelor de instruire și o agendă de cercetare largă au evoluat  țintind continuumul cancerului: cercetări comportamentale în schimbarea stilului de viață și a obiceiurilor pentru reducerea riscului de cancer; comportamente și atitudini care asigură detectarea din timp a bolii; probleme psihologice legate de riscurile genetice și testarea genetică; controlul simptomelor (anxietate, depresie, delir, durere și oboseală) în timpul tratamentului activ; managementul sechelelor psihologice la supraviețuitorii de cancer; și managementul aspectelor psihologice ale paliativului precum și îngrijirea de specialitate în contextul sfârșitului vieții.

La începutul mileniului al treilea, psiho-oncologia a devenit una dintre cele mai tinere subspecialități de oncologie și una dintre cele mai clar definite subspecialități ale legăturii dintre psihiatrie și medicina psihosomatică. Este un exemplu al necesității abordării multidisciplinară a științelor comportamentale și sociale în caz de boală.

 Avand in vedere impactul problemelor psihologice în cancer, este surprinzător faptul că istoria formală a psiho-oncologiei a început abia la mijlocul anilor ‘70.

Deși dezvoltarea psiho-oncologiei a inceput în principal în ultimul sfert al secolului XX, este esențial să înțelegem atitudinile societății față de cancer și față de bolile mintale(inclusiv comorbiditate psihiatrică și probleme psihologice în boli) pentru că acesteau încă au impact asupra atitudinilor contemporane, deși într-o formă mai atenuată. Pe plan internațional, acestea continuă să prezinte bariere între îngrijire și cercetarea psihosocială.

În anii 1800, ca și în secolele precedente, diagnosticul de cancer a fost privit ca un echivalent al morții. Nu exista nici o cauză sau leac cunoscut. Prezentarea diagnosticului pacientului a fost considerat crud și inuman deoarece pacientul ar fi pierdut orice speranță și ar fi putut face față mai bine bolii neștiind adevărul. Teama de cancer era atât de mare, încât familia nu dezvăluia diagnosticul altora din cauza stigmei care venea odata cu boala. Rușinea și vinovăția erau emoțiile dominante, combinate cu teama că boala era contagioasă. La începutul secolului XX, cand operațiile s-au îmbunătățit și s-a dezvoltat anestezia, a devenit posibilă(totuși neobișnuită) vindecarea cancerului dacă tumora era găsită devreme și se putea îndepărta înainte de a se răspândi. Pentru prima oară, educarea publicului despre cancer a devenit o prioritate.

Programele educaționale au început să încurajeze oamenii din Europa să solicite consultarea pentru simptomele de cancer. Societatea Americană de Cancer, constituită în 1913, a fost prima încercare din Statele Unite de a modifica atitudinile fataliste despre cancer ale populației. Scopul societății a fost acela de a „disemina cunoștințele privind simptomele, tratamentul și prevenirea cancerului”. Sloganuri precum „Combateți cancerul cu informație” au fost folosite pentru combaterea sau ameliorarea temerilor. În ciuda informațiilor publice tot mai prezente și mai accesibile, însă, multe persoane au neglijat simptomele, în mare parte din cauza atitudinilor greșite despre boală și a ideilor preconcepute și au apelat la ajutorul medicilor prea tarziu pentru a fi salvate
.

Radioterapia s-a alăturat chirurgiei ca tratament pentru cancer datorită lucrărilor de pionierat ale lui Marie Curie. Dozele de radiații au fost slab calibrate la început, deci arsurile au fost frecvente,  dar procesul a fost îmbunatățit și, între timp, a început o căutare acerba de noi medicamente chimioterapeutice; astfel, chimioterapia a fost adăugată ca a treia modalitate de tratament pentru cancer, combinată cu chirurgia și cu radiațiile, împreună devenind din ce în ce mai eficiente.

Introducerea chimioterapiei în tratament a modificat în mod exceptional prognosticul pentru mai multe tumori, anterior fatale, la copii și adulți tineri, în special leucemie limfocitară acută, cancer testicular și boala Hodgkin. Vindecarea tot mai deasă a cancerului a redus frica, stigma și pesimismul în randul populației și a stimulat un val de optimism.

Astazi, la zeci de ani după introducerea psiho-oncologiei în îngrijirea bolnavilor de cancer, încă încercăm să o integram ca parte componentă a tratamentului și în România, efectele acesteia fiind semnificative în reducerea distresului psihologic întampinat de bolnavi. Din fericire, tot mai mult specialiști din domeniul sănătății acordă o importanță majoră psihicului pacienților, iar cercetările legate de aspectele psihologice ale bolii sunt din ce în ce mai dese și mai ample.

Bibliografie orientativă:

Jimmie C. Holland and Talia R. Weiss, Psycho-Oncology, 2nd ed. (New York : Oxford University Press, 2010), 3.